Înainte de toate trebuie să spun că încă n-am nici cea mai mică idee cu cine voi vota. Și până la urmă nici nu mi se mai pare atât de important din moment ce toată lumea se interesează mai mult de ce nu voi vota cu cei cu care nu voi vota. Și nu spun asta degeaba – dacă nu votez cu X-ulescu sau Y-lescu devin automat un fel de inamic public al cuiva – declarat si asumat (pacatele mele cum mai spune o vorba). Îmi cer scuze, voi folosi o expresie complet neelegantă și voi mărturisi că mă seacă – da, exact asta e ceea ce simt – etichetele puse la marea repezeală cuiva, oricui. Și cele de bine și cele de rău. Și albul și negrul. Iar odată cu campania electorală ies la iveală cele mai multe rezerve si marimi de etichete posibile, de parcă ne transformăm cu toții în pistoale umane de marcat și începem să împușcăm în dreapta și-n stânga.
Avem nevoie de confirmări că cel pe care vrem (dar nu suntem 100% siguri) că-l votăm mai este apreciat de alți 10 prieteni de pe facebook măcar. Sau că nu este. Cei care ne votează favoritul sunt deștepți și cinstiți așa ca noi. Cei care nu – sunt cu toții niște proști sau mai rău, urmăresc ceva, vreun scop ascuns care deși ne scapă în unele cazuri simțim noi că este acolo undeva, plutește deasupra capului celor care spun bine, bine, înțeleg care sunt argumentele tale dar uite că eu prefer să nu. Să nu-l votez pe ăla adică. Se dă din cap dezaprobator, se țâțâie superior, se întorc ochi peste cap și se exclamă din cinci în cinci minute: dar e o prostie!
Am prieteni sau mă rog, cel puțin cunoscuți în toate partidele. Nu cred că am ratat vreunul, asta e, sunt destul de sociabilă. De curând, un prieten bun s-a înscris în cel mai oribil partid ever, cel al poporului. Nu mă interesează care sunt motivele lui alea oficiale, eu știu că de fapt se plictisise îngrozitor și toată chestia asta politică pe care o încearcă acum este un experiment, nimic mai mult. Dacă ar fi să mă iau după considerentele lumii bune care judecă tot ce mișcă prin prisma simpatiilor politice ar însemna să nu mai vorbesc cu el niciodată. Am un alt prieten în PSD, e acolo de foarte mulți ani, știu cât cotizează și cum scrâșnește din dinți când mai marii partidului dau ordine stupide și evident că nu sunt de acord cu mai nimic din ce povestește câteodată, cu toate astea când ne întâlnim reușim să vorbim și despre altceva, suntem doar doi oameni care povestesc. De PDL nici nu mai spun, aceeași situație. De curând mi-am făcut un amic și în PNL – l-am ascultat fascinată cum vrea să schimbe lumea, politica, viața – încă mai crede că se poate – foarte bine zic, încă e mic, mai are timp să se acrească (deși îi doresc să nu). UDMR idem, cunosc oameni extraordinari care n-au avut și nici nu vor avea vreodată o problemă cu românii. Și așa mai departe. Toți oamenii de care vă spun mai sus sunt membri, fiecare cu problemele lui, cu motivele lui – niciunul însă atât de înverșunat în perioada asta (și mă refer la discuțiile la care am participat evident în cadru restrâns, nu la dezbaterile tv ale minunaților lideri) cum sunt prietenii mei apolitici – chipurile. Pentru că nu știu cum, ne trezim că odată la patru ani avem oareșce forță și noi atunci (nici mai devreme, nici mai târziu) vrem să schimbăm lumea. Desigur, suntem cu toții visul oricărui politician, pentru că deși în restul timpului ne mârâim nemulțumirile în grup și părem așa, o gașcă de prieteni cu toții – că doar ne dor cam aceleași chestii – de fapt suntem inofensivi. Cum vin alegerile cum o zbughim care unde vede cu ochii.
În prag de alegeri se aruncă cu vorbe și priviri, prietenii se ceartă între ei, se contrazic, se laudă fiecare cu mărimea (ca importanță) …candidatului simpatizat, se toacă foste mandate și se rumegă alianțe actuale sau viitoare, se reconstruiesc guverne și se desființează ministere, etc. Anul acesta cred că pentru prima dată am senzația că alegătorii își dau mai mult silința decât candidații. Să nu uităm zic că cei din urmă sunt cei care ar trebui să se dea de ceasul morții să ne intre nouă în grații. Nu noi trebuie să ne demonstrăm reciproc că suntem mai cu moț.
Iar piesa de mai jos, spune că trăim într-o lume a politicienilor din care moartea pare că a dispărut (apropo de faptul că n-am prea văzut știri cu morții din Siria pe facebook, nu ne prea intereseaza subiectul ca na, avem alte treburi mai importante) – tocmai citesc Intermitențele morții a lui Saramago – o recomand – și din lumea lui Saramago moartea își dă demisia (de tot) însă politicienii se luptă cu declarații care mai de care mai lipsite de conținut în timp ce societatea civilă își imaginează că are puteri supranaturale deși urmează de fapt aceiași lideri pe care-i avea și înainte.